Real şi imaginar

“It is no measure of health to be well adjusted to a profoundly sick society” -  Jiddu Krishnamurti

N-aş putea defini exact sănătatea mintală, nefiind de specialitate. Mă gândesc că unul dintre indicatorii lipsei acesteia ar fi confuzia între real şi imaginar. Da, se mai numeşte şi politică atunci când confuzia e intenţionată. Altfel e  ‘nebunie’ curată.

Dacă discutăm, însă, despre stabilirea unui diagnostic, lucrurile se complică. Sănătatea mintală nu poate fi pusă sub semnul întrebării la fel de uşor ca cea fizică. Toţi ne ducem la medic dacă facem rino-faringită acută, foarte puţini mergem la psiholog sau la psihiatru dacă avem probleme câţiva centimetri mai sus. Unii spun că e un semn că suntem încă primitivi, alţii îşi amintesc vremurile când internarea la spitalele de psihiatrie era un instrument împotriva celor care mişcau în front.

Da. Cred că fiecare dintre noi, atunci când simţim că avem o problemă, ar trebui să mergem voluntar la un psiholog sau la un psihiatru, la fel de normal pe cât am merge la o piesă de teatru sau la doctorul de guturaiuri şi de dureri de spate. Totuşi obligativitatea unor astfel de intervenţii, mai ales dacă regulile sunt abuzate, e o problemă serioasă.

Sunt cazuri, şi nu foarte puţine, când angajaţi ai penitenciarelor sunt trimişi la evaluare psihologică în chip de represalii. N-am să dau exemple, deşi am câteva la îndemână, înţelegând situaţia dificilă prin care trec sau au trecut cei în cauză. Sunt cazuri în care o simplă solicitare, nici măcar motivată, determină şeful ANP să avizeze evaluarea psihologică.

Nici unul din cele câteva exemple pe care le cunosc nu a avut o concluzie/un diagnostic care să confirme bănuiala iniţială. Asta în timp ce colegi care chiar au probleme nu pot să ajungă  la un psiholog. Motivul? Obligarea la evaluare psihologică este în destule cazuri o alternativă la comisia de disciplină.

E un abuz grosolan, dar se întâmplă de ceva timp, iar aprobările nu sunt întotdeauna în cunoştinţă de cauză. Cineva cere, de obicei fără să aibă minime cunoştinţe în domeniu. Cineva aprobă, de obicei fără să ştie situaţia exactă. Altcineva se prezintă la testarea psihologică, de obicei fără să înţeleagă exact de ce.

N-aş putea defini sănătatea mintală, cum spuneam. Dar, dacă discutăm despre confuzia dintre real şi imaginar, mă întreb cine ar trebui evaluat? Şi, ar mai fi o întrebare. Înţelege cineva efectele pe care le are o astfel de ‘joacă’? Cel care aprobă? Cel care face evaluarea? Poate că da, deşi recunosc că am dubii.

Am dubii pentru că n-am văzut până acum ca o sesizare a ‘agentului-Vasile-din-postul-5-de-la-Jilava’ să determine astfel de reacţii. Am văzut însă câţiva ‘agenţi sau ofiţeri Vasile’ care, după ce au avut o discuţie în contradictoriu au fost trimişi la testare, sau internaţi direct la spital de către un medic de unitate care nu mai ştie dacă respectă o profesie sau un ordin.

Un astfel de fenomen ar trebui să înceteze, aşa cum ar trebui să înceteze şi execuţiile sumare sub pretextul presiunii mediatice. Din păcate decizia aparţine celor care au momente destul de frecvente când, de voie sau nevoie, confundă realul cu imaginarul.