"Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!"

A fost ucis un om, un bărbat bun, un tânăr remarcabil, un sportiv adevărat. Împreună cu el au fost ucise visele şi speranţele viitoarei soţii, echilibrul şi sănătatea părinţilor, planurile prietenilor și încrederea noastră în siguranţă.

 

Trăim periculos şi de foarte multe ori ne jucăm cu şansele vieţii. De cele mai multe ori, le ratăm fără să ne dăm seama. De la mic la mare suntem în mâna lui Dumnezeu deși ne credem atotştiutori, puternici şi de neoprit. Cât de efemeră este viaţa, cât de trecătoare ne sunt planurile, cât de puţină înţelepciune avem descoperim prea târziu.

Trebuie să luptăm în fiecare zi pentru „un loc la fereastră”, pentru a ajunge mai repede acasă, pentru a termina treburile şi a petrece puţin timp cu copiii noştri, pentru a evita o ceartă cu un vecin agresiv, pentru a ne păstra partenerul de viaţă, pentru a ne educa bine odraslele. Trebuie să ne batem pentru fiecare moment de linişte şi ajungem la capăt epuizaţi.

În timp ce unii îşi riscă viaţa fără ezitare în încercarea de a-şi ajuta semenii, alţii aruncă în joc toate minciunile, speculaţiile, intrigile pentru a-şi distruge foştii parteneri, colegii de serviciu, prietenii sau şefii. Unii nu au nicio reţinere în a distruge viaţa sau cariera oamenilor în timp ce alţii construiesc destine frumoase pe o mare minciună.

Cuvinte ca solidaritate, unitate, iubire sunt străine pentru mulţi dintre noi în timp ce, din ce în ce mai puţini, le promovează prin vorbe şi fapte. Unii dezbină, înşeală şi fură liniştea celor de lângă ei spre deosebire de personalităţile puternice care muncesc în a strânge în jurul lor familia, prietenii şi colegii precum cloşca puii, apărându-i de tot ce le-ar putea provoca vreun rău.

Câţi oameni de bine întâlnim zi de zi, câţi sunt atenţi la nevoile noastre, câţi ne încurajează sau felicită pentru performanţe, câţi sunt sinceri şi câţi şi-ar risca propria viaţă sau poziţie în apărarea noastră? Dar noi, suntem oameni de bine? Încercăm în fiecare zi să ne aplecăm, fie şi în treacăt, asupra problemelor celorlalţi?

 

Reuşim să aducem măcar un zâmbet pe faţa unui coleg sau prieten? Facem eforturi să înţelegem greutăţile apropiatului nostru? Ajutăm pe cei căzuţi, ne punem în faţa celor nedreptăţiţi sau nevinovaţi? Suntem alături de cei loviţi şi, vă mai întrebam cândva, construim echipă în jurul nostru?

Sau, ne este teamă de represalii, de consecinţe neplăcute, de presiune şi persecuţii? Ne este frică să spunem lucrurilor pe nume dar nu avem ruşine să ne uităm în oglindă, să privim în ochii celui trădat, să ascultăm oftatul celui căzut, să trecem cu nepăsare pe lângă cel în suferinţă?! Ne este greu să întindem o mână, să facem un pas spre cel aflat în singurătate, să îl ridicăm pe cel lovit.

Nu este aşa, d-le Sorescu? Am dreptate, d-le Bejan? Greşesc prea mult, d-le Băla? Vorbesc aiurea, d-le Ragea? Hai să vă întreb şi pe dvs., d-le Buică, să nu ziceţi că nu v-am întrebat (deşi din august încoace nu aţi dat un răspuns la toate apelurile noastre legate de inutilele acelea de raportări)! Era chiar atât de greu să nu aruncaţi cu piatra? V-a fost de-a dreptul imposibil să daţi o declaraţie imparţială măcar?

Tot ce s-a întâmplat în ultima perioadă, domnilor, ar trebui să vă invite la reflecţie şi nu numai. Spre deosebire de dumneavoastră, oameni care lucrează în penitenciare se luptă, se ajută, se susţin. Nu trebuie să moară pentru asta ci doar să fie buni, drepţi, altruişti, cinstiţi, credincioşi. Dumneavoastră puteți face măcar atât?