Powered By Blogger

Recent Posts

Federatia Sindicatelor din Administratia Nationala a Penitenciarelor

joi, 11 decembrie 2008

Prima poveste. Despre oameni, regrete şi speranţă

Am strâns deja câteva poveşti. Prima este, de fapt, un comentariu postat de către un anonim la unul dintre articolele de ieri. Am mai formatat pe ici pe colo, am mai pus câte un titlu, dar nu am intervenit pe text.
.
Castele în Spania
.
Acum cateva zile scriam unei persoane dragi din Spania cateva randuri, si normal ca am rugat-o sa imi povesteasca cum ii merge, ce ii place acolo, samd. Va reproduc un fragment din raspunsul pe care l-am primit:

"Da... ce pot sa-ti spun e ca eu scriam aseara vederi sa trimit acasa de sarbatori, asta asa sa tina de cald ca eu nu sunt pe acolo... In rest ce pot sa-ti spun nou despre mine este ca am descoperit aici ca sunt fff patrioata, si anume ca am sarbatorit ziua de 1 Decembrie cu toate ca nu sunt romani pe aici, dar le-am insuflat spaniolilor dorinta de a cunoaste Romania si faptul ca noi, romanii, suntem un popor extraordinar. Drept pt care din ianuarie in scoala se va face si o clasa de limba romana pe langa cele de engleza,italiana ,franceza si germana. (pt. ca le-am spus ca peste 5 ani, cam asa am estimat eu ,va deveni limba oficiala in toata lumea...:) asta asa ca o gluma...) .

Da imi place ca e altceva si ca simt ca fac si eu ceva pt umanitate... in rest cam atat... profit mult de faptul ca am timp liber si calatoresc o gramada (gandindu-ma cateodata cu teama ca se sfarseste perioada de vacante si ma obisnuiesc asa... si ce m-oi face...:)). Acum e frig si pe aici si ne adapostim prin barulete la cate o bericica, cred ca am baut aici la bere in astea 2 luni cat am baut in toata viata mea pana acum(asta pt. ca daca bei bericica platesti cat pt. o bere si iti dau si sa mananci). Asta e viata in Spania, lumea nu se streseaza, e plin orasul de tineri si de viata si voglia di viaggiare..."

Barometru, blog, bani
.
Discutia pleaca de la faptul ca, pentru o parte a cititorilor, asteptarile de la acest blog privesc doar latura pucuniara, materiala a existentei acestuia. Ei bine, eu cred ca nu este asa! Pe parcursul celor 9-10 luni de existenta, acest blog s-a dorit a fi un instrument de comunicare prin care noi toti am inceput sa exersam comunicarea - si ne-a placut, nu?
.
Administratorii blogului au incercat crearea sau revitalizarea unei atitudini pro-active a lucratorului de penitenciare fata de munca, a consideratiei pe care reprezentantii sistemului penitenciar ar trebui sa o aiba fata de personal, acest blog s-a constituit drept un barometru al deciziilor care s-au luat la nivelul ANP pe parcursul acestui an, etc. Ok, cu ajutorul acestui blog cei de la minister s-au lamurit cu Iosif and co., poate prin intermediul blogului cei de la minister l-au cunoscut mai bine pe Ioan Bala, poate, poate...
.
Oricum, acestea sunt beneficii colaterale ale activitatii acestui blog - parerea mea - si nu obiective de sine statatoare. Una peste alta eu cred ca nu banii sunt principala satisfactie a lucratorului de penitenciare, sau nu cel putin nu ar trebui sa fie. Cred, cu toata convingerea, ca orice persoana care vrea sa se angajeze la penitenciare ar trebui sa aiba o anumita disponibilitate pentru oameni, sa ii placa sa asculte, sa incerce sa inteleaga, altfel... cred ca si-ar gresi cariera.
.
Cate lucruri nu sunt si mai frumoase si mai interesante decat sa ne gandim in fiecare zi la bani? Nu am citit niciun comentariu prin care cineva sa spuna de ce ar merita o prima de 1 Decembrie. Eu cred ca este prost inteleasa legea care reglementeaza statutul nostru si asta pentru ca, la tot pasul nu auzim decat despre bani, bani si iar bani. Oare nu avem destule exemple in jurul nostru de oameni orbiti de dorinta pentru putere si bani, oameni care totusi, nu reusesc sa isi gaseasca fericirea in aceste lucruri? Si mai mult, in aceasta perioada dificila din punct de vedere economic, cand prietenii, vecinii, cunostintele noastre isi pierd locul de munca in toiul iernii, noi nu facem altceva decat san e gandim la bani?
.
Nu e firesc, viata aceasta poate fi atat de frumoasa si de interesanta daca reusim sa o construim in jurul unor valori cu adevarat importante pentru noi si cei dragi. Pentru mine nu sunt! Si credeti-ma ca am avut un inceput de an prost, foarte prost. Dar astazi stau drept in fata oricarui coleg de al meu si asta pentru ca, l-a un moment dat, nu mai aveam nimic de aparat in acest sistem decat onoarea si demnitatea mea.
.
Trezirea
.
Da, eu sunt persoana care s-a ridicat in picioare si a vorbit peste director, incercand s-a nu il jignesc dar sa imi exprim, totusi, parerea. Cine ma cunoaste stie ca nu am fost dintotdeauna asa... Nu, nu pentru ca primii ani de activitate m-au gasit oarecum umil, servil si obedient. Marele meu noroc a fost ca am crescut profesional alaturi de niste oameni comunicativi, deschisi si dezinteresati, care mi-au explicat - cu dificultatile legate de diferenta de viziune asupra unor lucruri si cu diferenta de varsta intre noi - anumite lucruri, oameni care m-au tinut aproape si m-au indrumat mai la fiecare pas.
.
Cu ajutorul acestor oameni am invatat sa-mi apar convingerile si propriile-mi pareri, datorita acestor oameni astazi m-am regasit din nou in situatia acelui angajat care ori de cate ori are ceva de spus, caruia i se produce o nedreptate, care are propria lui parere despre ceva, se ridica in picioare si vorbeste. Si vorbeste chiar cu riscul de a deranja conducerea sau de a trezi, atat la propriu cat si la figurat, unii angajati care nu dau doi bani nu pe noi, colegii si sefii lor, ci efectiv pe ei insisi. Si nu numai ca ii trezeste din nepasare dar cel mai probabil ii deranjeaza pentru ca ei nu sunt asa, ei nu au curajul sa isi sustina punctul de vedere, ei nu au propria lor parere - de fapt nu au nicio parere - si sunt deranjati ca altii au. Pacat!
.
Nu de mult timp am plecat din sistemul administratiei penitenciare, dar urmaresc cu interes in continuare ceea ce se intampla aici si asta pentru ca, timp de 4 ani colegii de munca mi-au fost ca membrii propriei familii, de foarte multe ori ne-am completat reciproc, in fiecare relatie profesionala m-am implicat si mi-a placut sa scot in evidenta calitatile si partile pozitive ale colegului meu asa cum cineva, candva, facuse cu mine. Astazi am, mai mult ca oricand, convingere ca averea cea mai de pret cu care am ramas eu, in urma celor 4 ani in sistemul penitenciar, o constituie oamenii grozavi pe care i-am cunoscut si mai ales prieteniile pe care le-am strans in acesti ani.

6 comentarii:

Anonim spunea...

Frumos, bravo. O expunere aproape indecenta a bunului simt.
Ma intreb cati se vor uita in oglinda cu oarecare jena dupa citirea acestui articol.

THEO spunea...

Frumos articol,interesanta povestea,am citit si comentariul de ieri,m-a intristat sfirsitul,sistemul sau mai bine zis oamenii din sistem l-au invatat sa fie o persoana care are si isi sustine parerile dar tot sistemul l-a determinat sa plece atunci cind si-a sustinut parerile impotriva sefilor,pacat am pierdut noi un om valoros,ma intreb directorul infruntat se va recunoaste?,isi va face mea culpa privindu-se in oglinda?

Un prieten spunea...

Personal, astept sa revii.
Chiar ieri am vorbit cu mai multe persoane, carora le-am spus ca au avut o perioada in care cineva s-a deschis catre ei, iar de la plecarea acelui om nu s-a mai intamplat nimic notabil.
Ce spui Huggin?

THEO spunea...

Frumos articol,interesanta poveste,am citit si comentariul de ieri,trist sfisitul,dupa ce oamenii din sistem l-au invatat pe eroul povestii sa-si infringa proprii demoni,sa-si sustina fatis propriile pareri,sistemul l-a invins!Ma intreb daca directorul infruntat se recunoaste in aceasta poveste si daca isi faca mea culpa atunci cind se priveste in oglinda?

Huginn spunea...

pentru un prieten 11.12.2008 09:53:00

Nu prea am ce sa spun. :) E bine ca mai apar şi lururi bune. E bine că ne mai putem raporta la oameni care ies din tipare.

Anonim spunea...

Sper ca te referi si la mine cand zici de oameni grozavi , ca prieteni e cam mult- Muninn.