Am asistat odata la o sedinta, in care un lucrator de penitenciare s-a ridicat in picioare si a contestat cu voce tare, un anume mod de abordare a lucrurilor. S-a lasat o tacere stanjenitoare, ca si cum cineva si-ar fi suflat zgomotos nasul. Desi toata lumea era de acord ca vorbitorul avea dreptate, a rosti cu voce tare adevarul, punea cumva lucrurile intr-o lumina extrem de stanjenitoare. La iesirea din sala, o doamna soptea plina de sine: "draga, mie mi-a placut intotdeauna sa stau in banca mea!".
Despre "banca" fiecaruia dintre noi discutam odata cu o doamna avocat, aflata la mare anaghie. Se judeca in tribunalele romanesti pentru propria locuinta, o mostenire de familie. In pofida dovezilor, in pofida bunului simt, doamna in cauza pierduse totusi procesul. Sentinta era atat de neasteptata, cu atat mai mult cu cat avocata in cauza avea o pozitie sociala bine consolidata, incat uimirea aproape ca intrecea socul verdictului. Nu averea familiei era acum in pericol, spunea avocata, ci miezul sanatos al lucrurilor si spaima ca nu mai intelegea cum trebuie sa-si pregateasca copii pentru viata. Sa-i invete sa lupte pentru adevar, sa fie corecti si generosi sau sa-i indemne sa se strecoare neabatuti prin lume, fara scrupule, fara rusine, adica bine garnisiti pentru jungla in care traim?!
Am citit ieri un comentariu prin care eram indemnati sa lasam deoparte "literatura de sertar" si sa animam blogul cu lucrurile serioase, primele de exemplu, care sunt esentiale, se dau au ba?! Daca se dau, cand anume si daca nu se dau, ce putem intreprinde noi, scriitorii blogului, pentru recuperarea acestui drept? Imi pare rau sa dezamagesc anume cititori, dar marturisesc ca nu putem intreprinde nimic in privinta primelor, cum nu putem intreprinde nimic nici in privinta altor drepturi.
Cei care se raporteaza la blog ca la un fel de sindicat virtual, angajat sa intreprinda demersuri pentru majorarea salariilor de exemplu, gresesc. N-am avut si nu am intentia sa fac greva foamei pe scarile ministerului, pentru bunastarea lucratorilor de penitenciar, chiar daca in felul acesta si viata mea s-ar imbunatati din punct de vedere material. Dincolo de faptul ca n-am fost niciodata adeptul solutiilor extreme sunt de parere ca cea mai mare problema a sistemului penitenciar nu sunt lipsurile materiale chiar daca, prin comparatie cu colegii din alte sisteme, suntem mai prost platiti sau mai putin bagati in seama.
Numarul cititorilor nostri este important nu prin comparatie cu numarul cititorilor altor bloguri si daca pozitia noastra intr-un clasament virtual ar fi una fruntasa, fara ca mentalitatea in sistemul penitenciar sa se fi imbunatatit intre timp, concluzia ar fi una dureroasa si s-ar chema ca tot efortul nostru de a ne fi facut auziti si intelesi, ar fi fost unul zadarnic. A sta in "banca" noastra acum, a-i indemna pe altii sa se cazneasca in numele nostru, a fi animati de nevoile noastre imediate, poate constitui o garantie pe termen scurt cu satisfactiile marunte de rigoare. Dar o asemenea atitudine pregateste astazi, mlastina in care copii nostri vor fi nevoiti sa traiasca maine.
Huginn ne indemna zilele trecute sa ne spunem povestile, indemnul asta nu incerca sa acopere eventuala noastra lipsa de inspiratie, era o invitatie la participare, era o invitatie la mai mult, este posibilitatea de a oferi copiilor nostri un cadou nepretuit!
Despre "banca" fiecaruia dintre noi discutam odata cu o doamna avocat, aflata la mare anaghie. Se judeca in tribunalele romanesti pentru propria locuinta, o mostenire de familie. In pofida dovezilor, in pofida bunului simt, doamna in cauza pierduse totusi procesul. Sentinta era atat de neasteptata, cu atat mai mult cu cat avocata in cauza avea o pozitie sociala bine consolidata, incat uimirea aproape ca intrecea socul verdictului. Nu averea familiei era acum in pericol, spunea avocata, ci miezul sanatos al lucrurilor si spaima ca nu mai intelegea cum trebuie sa-si pregateasca copii pentru viata. Sa-i invete sa lupte pentru adevar, sa fie corecti si generosi sau sa-i indemne sa se strecoare neabatuti prin lume, fara scrupule, fara rusine, adica bine garnisiti pentru jungla in care traim?!
Am citit ieri un comentariu prin care eram indemnati sa lasam deoparte "literatura de sertar" si sa animam blogul cu lucrurile serioase, primele de exemplu, care sunt esentiale, se dau au ba?! Daca se dau, cand anume si daca nu se dau, ce putem intreprinde noi, scriitorii blogului, pentru recuperarea acestui drept? Imi pare rau sa dezamagesc anume cititori, dar marturisesc ca nu putem intreprinde nimic in privinta primelor, cum nu putem intreprinde nimic nici in privinta altor drepturi.
Cei care se raporteaza la blog ca la un fel de sindicat virtual, angajat sa intreprinda demersuri pentru majorarea salariilor de exemplu, gresesc. N-am avut si nu am intentia sa fac greva foamei pe scarile ministerului, pentru bunastarea lucratorilor de penitenciar, chiar daca in felul acesta si viata mea s-ar imbunatati din punct de vedere material. Dincolo de faptul ca n-am fost niciodata adeptul solutiilor extreme sunt de parere ca cea mai mare problema a sistemului penitenciar nu sunt lipsurile materiale chiar daca, prin comparatie cu colegii din alte sisteme, suntem mai prost platiti sau mai putin bagati in seama.
Numarul cititorilor nostri este important nu prin comparatie cu numarul cititorilor altor bloguri si daca pozitia noastra intr-un clasament virtual ar fi una fruntasa, fara ca mentalitatea in sistemul penitenciar sa se fi imbunatatit intre timp, concluzia ar fi una dureroasa si s-ar chema ca tot efortul nostru de a ne fi facut auziti si intelesi, ar fi fost unul zadarnic. A sta in "banca" noastra acum, a-i indemna pe altii sa se cazneasca in numele nostru, a fi animati de nevoile noastre imediate, poate constitui o garantie pe termen scurt cu satisfactiile marunte de rigoare. Dar o asemenea atitudine pregateste astazi, mlastina in care copii nostri vor fi nevoiti sa traiasca maine.
Huginn ne indemna zilele trecute sa ne spunem povestile, indemnul asta nu incerca sa acopere eventuala noastra lipsa de inspiratie, era o invitatie la participare, era o invitatie la mai mult, este posibilitatea de a oferi copiilor nostri un cadou nepretuit!
4 comentarii:
Asta ar insemna ca cititorii nostrii sunt mai... ingnoranti decat ai lor?
Mica mea povestioara...
Acum cateva zile scriam unei persoane dragi din Spania cateva randuri si normal ca am rugat-o sa imi povesteasca cum ii merge, ce ii place acolo samd.Va reproduc un fragment din raspunsul pe care l-am primit:"Da...ce pot sa-ti spun e ca eu scriam aseara vederi sa trimit acasa de sarbatori,asta asa sa tina de cald ca eu nu sunt pe acolo.... In rest ce pot sa-ti spun nou despre mine este ca am descoperit aici ca sunt ffff patrioata,si anume ca am sarbatorit ziua de 1 Dec cu toate ca nu sunt romani pe aici,dar le-am insuflat spaniolilor dorinta de a cunoaste Romania si faptul ca noi, romanii, suntem un popor extraordinar.Drept pt care din ianuarie in scoala se va face si o clasa de limba romana pe langa cele de engleza,italiana ,franceza si germana.(pt ca le-am spus ca peste 5 ani ,cam asa am estimat eu ,va deveni limba oficiala in toata lumea...:) asta asa ca o gluma...) Da imi place ca e altceva si ca simt ca fac si eu ceva pt umanitate...in rest cam atat...profit mult de faptul ca am timp liber si calatoresc o gramada (gandindu-ma cateodata cu teama ca se sfarseste perioada de vacante si ma obisnuiesc asa...si ce m-oi face...:)). Acum e frig si pe aici si ne adapostim prin barulete la cate o bericica, cred ca am baut aici la bere in astea 2 luni cat am baut in toata viata mea pana acum.(asta pt ca daca bei bericica platesti cat pt o bere si iti dau si sa mananci).Asta e viata in Spania,lumea nu se streseaza,e plin orasul de tineri si de viata si voglia di viaggiare..."
Discutia pleaca de la faptul ca, pentru o parte a cititorilor, asteptarile de la acest blog privesc doar latura pucuniara, materiala a existentei acestuia. Ei bine, eu cred ca nu este asa! Pe parcursul celor 9-10 luni de existenta, acest blog s-a dorit a fi un instrument de comunicare prin care noi toti am inceput sa exersam comunicarea - si ne-a placut, nu? - administratorii blogului au incercat crearea sau revitalizarea unei atitudini pro-active a lucratorului de penitenciare fata de munca, a consideratiei pe care reprezentantii sistemului penitenciar ar trebui sa o aiba fata de personal, acest blog s-a constituit drept un barometru al deciziilor care s-au luat la nivelul ANP pe parcursul acestui an, etc. Ok, cu ajutorul acestui blog cei de la minister s-au lamurit cu Iosif and co., poate prin intermediul blogului cei de la minister l-au cunoscut mai bine pe Ioan Bala, poate, poate... Oricum, acestea sunt beneficii colaterale ale activitatii acestui blog - parerea mea - si nu obiective de sine statatoare.
Una peste alta eu cred ca nu banii sunt principala satisfactie a lucratorului de penitenciare, sau nu cel putin nu ar trebui sa fie. Cred, cu toata convingerea, ca orice persoana care vrea sa se angajeze la penitenciare ar trebui sa aiba o anumita disponibilitate pentru oameni, sa ii placa sa asculte, sa incerce sa inteleaga, altfel...cred ca si-ar gresi cariera. Cate lucruri nu sunt si mai frumoase si mai interesante decat sa ne gandim in fiecare zi la bani? Nu am citit niciun comentariu prin care cineva sa spuna de ce ar merita o prima de 1 Dec. Eu cred ca este prost inteleasa legea care reglementeaza statutul nostru si asta pentru ca, la tot pasul nu auzim decat despre bani, bani si iar bani. Oare nu avem destule exemple in jurul nostru de oameni orbiti de dorinta pentru putere si bani, oameni care totusi, nu reusesc sa isi gaseasca fericirea in aceste lucruri? Si mai mult, in aceasta perioada dificila din punct de vedere economic, cand prietenii, vecinii, cunostintele noastre isi pierd locul de munca in toiul iernii, noi nu facem altceva decat san e gandim la bani?
Nu e firesc, viata aceasta poate fi atat de frumoasa si de interesanta daca reusim sa o construim in jurul unor valori cu adevarat importante pentru noi si cei dragi.
Pentru mine nu sunt! Si credeti-ma ca am avut un inceput de an prost, foarte prost. Dar astazi stau drept in fata oricarui coleg de al meu si asta pentru ca, l-a un moment dat, nu mai aveam nimic de aparat in acest system decat onoarea si demnitatea mea.
Da, eu sunt persoana care s-a ridicat in picioare si a vorbit peste director, incercand s-a nu il jicnesc dar sa imi exprim, totusi, parerea. Cine ma cunoaste stie ca nu am fost dintotdeauna asa...Nu, nu pentru ca primii ani de activitate m-au gasit oarecum umil, servil si obedient. Marele meu noroc a fost ca am crescut profesional alaturi de niste oameni comunicativi, deschisi si dezinteresati, care mi-au explicat - cu dificultatile legate de diferenta de viziune asupra unor lucruri si cu diferenta de varsta intre noi - anumite lucruri, oameni care m-au tinut aproape si m-au indrumat mai la fiecare pas. Cu ajutorul acestor oameni am invatat sa-mi apar convingerile si propriile – mi pareri, datorita acestor oameni astazi m-am regasit din nou in situatia acelui angajat care ori de cate ori are ceva de spus, caruia i se produce o nedreptate, care are propria lui parere despre ceva, se ridica in picioare si vorbeste. Si vorbeste chiar cu riscul de a deranja conducerea sau de a trezi, atat la propriu cat si la figurat, unii angajati care nu dau doi bani nu pe noi, colegii si sefii lor, ci efectiv pe ei insisi. Si nu numai ca ii trezeste din nepasare dar cel mai probabil ii deranjeaza pentru ca ei nu sunt asa, ei nu au curajul sa isi sustina punctul de vedere, ei nu au propria lor parere - de fapt nu au nicio parere - si sunt deranjati ca altii au. Pacat!
Nu de mult timp am plecat din sistemul administratiei penitenciare dar urmaresc cu interes in continuare ceea ce se intampla aici si asta pentru ca, timp de 4 ani colegii de munca mi-au fost ca membrii propriei familii, de foarte multe ori ne-am completat reciproc, in fiecare relatie profesionala m-am implicat si mi-a placut sa scot in evidenta calitatile si partile pozitive ale colegului meu asa cum cineva, candva, facuse cu mine. Astazi am, mai mult ca oricand, convingere ca averea cea mai de pret cu care am ramas eu, in urma celor 4 ani in sistemul penitenciar, o constituie oamenii grozavi pe care i-am cunoscut si mai ales prieteniile pe care le-am strans in acesti ani.
Numai bine!
Pe vremea celebrului Domn' Caministeanu intr-o buna zi tura respectiva n-a mai rezistat si s-a ridicat toata lumea in picioare, fiecare ridicand cate o problema ... Si stupoare ... Domn' Caministeanu zice : " Hai sa mergem la treaba " si paraseste sala ... Asa ca daca toata lumea ar lua atitudine le-am mai da si lor de gandit. Da' pana si Bush jr. a zis odata : " Of course " ...
ptr anonim 10.12.2008 10:48:00
Mulţumesc. Interesantă povestioara.
Trimiteți un comentariu