Tăcere asurzitoare

"Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate să fie o formă de justiţie" Ana Blandiana

În vara anului trecut am vizitat, împreună cu un prieten, Memorialul Sighet. Pentru aceia dintre dumneavoastră care nu aţi fost acolo, Muzeul Memorial Sighet, fosta închisoare politică din nordul îndepărtat al ţării, este astfel compartimentat încât fiecare fostă celulă devine o metaforă tristă peste timp, cu o tematică specifică. Secţiile au devenit etaje ale muzeului, iar celulele sunt acum săli de comemorare, adevărate reviste ale memoriei şi istoriei româneşti posbelice.

În fiecare celulă găsim, printre altele (şi, credeţi-ma, e imposibil să faci o ierarhie între torturi, suferinţe şi nefericiri), următoarele teme – „distrugerea partidelor politice”, „represiunea morală împotriva bisericii”, „colectivizarea”, „sovietizarea României” „canalul dunăre – marea neagră”, „fenomenul Piteşti” şi mă opresc stângaci cu enumerarea, deoarece resimt din nou îmbrăţişarea senzaţiilor de frig, întuneric, furie, tristeţe, uluire, neputinţă, respect pentru acei Oameni care au îndurat suferinţe inimaginabile, frica de a-mi pune şi eu întrebarea – „oare eu aş fi rezistat?” - fără să ştiu răspunsul (şi sper că nici eu, nici dumneavoastră şi nici o altă fiinţă umană nu va trebui vreodată să răpundă efectiv la o asemenea întrebare).

După ce vezi Memorialul Sighet, aproape că îţi vine să te spovedeşti pentru fiecare moment de slăbiciune sau oboseală pe care îl resimţi într-un sistem în care, deşi există nenumărate nedreptăţi şi nereguli (multe din ele reminiscenţe ale trecutului despre care vorbim), a fi vertical şi principial ar trebui să ne fie mult mai uşor decât le-a fost zecilor şi sutelor de mii de victime ale comunismului.

Amândoi citiserăm destulă literatură despre ororile comunismului, văzuserăm aproape toate episoadele din „Memorialul durerii”, dar senzaţia pe care am trăit-o împreună cu colegul meu (vorbesc şi în numele lui, deoarece îmi aduc aminte cum ne uitam unul la celălalt şocaţi) este indescriptibilă. După ce am ieşit de acolo, cred că nu ne-am vorbit vreo două ore. La întoarcere a condus el, nu am ascultat muzică în maşină, aşa cum obişnuiam, iar primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns la destinaţie a fost să bem o horincă tare de Maramureş, primită de la un prieten din Baia Mare.

Vă veţi întreba ce legătură are acest articol cu sistemul penitenciar românesc actual. Naşterea unei dictaturi e posibilă atunci când cineva legitimează o nedreptate, o etichetă sau o prejudecată şi găseşte adepţi suficienţi pentru asta. 'Concursurile' din sistem au fost legitimate, 'discursurile' de la cele mai recente convocări devin ameninţătoare. Oamenii se simt descurajaţi, demotivaţi, dezamăgiţi. Nu e bine. Suntem condamnaţi să alegem între securişti şi magistraţi? Între trecutul pătat şi prezentul cosmetizat imoral? Cuvintele carieră, profesionalism, verticalitate au murit?

Mulţi dintre cei care lucrează în sistem au cunoscut atât închisorile comuniste (nu şi pe cele de dinainte de 1964, mult mai represive) cât şi cele de azi, fără să fie neapărat vinovaţi pentru ororile săvârşite în închisori. Nu despre asta este vorba. E vorba despre faptul că o dictatură nu înseamnă doar „tortură fizică sau emoţională”, „restrângerea drepturilor fireşti”, o dictatură poate însemna şi violenţa politică (vezi modul în care guvernele desconsideră de multe ori constituţia, regulile politice, controlul reciproc al puterilor în stat), poate să însemne şi înzestrarea anumitor structuri cu puteri nefireşti (ex. DPCMP – care are acces în penitenciare la orice, oriunde, oricând, fiind mai puternici uneori decât directorii în ceea ce priveşte monitorizarea compartimentelor de muncă sau a angajaţilor consideraţi incomozi).

Stimaţi cititori, atâta timp cât aveţi posibilitatea să ne combateţi, să vă descărcaţi dacă vreţi, să ne antrenăm în schimburi de replici (mai mult sau mai puţin eficiente) e bine. Criticaţi-ne, trageţi-ne de urechi atunci când greşim, fiţi incisivi, faţă de noi şi faţă de cei care vă nedreptăţesc la serviciu. Atâta timp cât facem asta în mod civilizat, fără să depăşim limitele legale şi deontologice nu e nicio problemă, e chiar recomandat. Cultura civică şi participarea la decizii e o practică democratică la care nu avem dreptul să renunţăm niciodată.

Recitesc acum „Cel mai iubit dintre pământeni”. Într-unul din paragrafele primului volum, Marin Preda spunea că „revoluţia (n.r. se referă la anii de după război) părea să aibă un caracter paşnic; părea, dar curând râsul avea să le îngheţe multora pe buze”. Sigur, în perspectiva unei presupuse vânători de vrăjitoare, desigur nu vom mai munci la canal, dar confecţionarea dosarelor de 'huligani' nu le este străină securiştilor nici acum...

Veţi spune că exagerez. Că articolul de faţă nu are nicio legătură cu poveştile despre miliţieni şi securişti. Să dea Dumnezeu să aveţi dreptate. Dacă e aşa, voi fi fericit că am fost paranoic şi stupid. Nu uitaţi, însă, că mulţi din cei care aveau puterea politică înante de 1989 o au pe cea economică astăzi.

Dacă exagerez, vom uita această neinspirată postare. Ne vom duce fericiţi la serviciu. Vom lucra fericiţi cu deţinuţii. Îi vom reintegra. Colegii de la pază vor deschide mulţumiţi uşile spaţiilor pentru activităţi. Vor beneficia de toate drepturile şi de toate sporurile legale. Cei de la DPCMP nu se vor mai implica în dezinformare, nu vor mai monitoriza activitatea profesională şi personală a angajaţilor şi vor preveni doar sporadicele tentative de corupţie. Vom ieşi la pensie fericiţi şi vom spune: „oare ăla ce a vrut să spună?”

Vizitaţi Memorialul Sighet şi gândiţi-vă că, în fiecare zi, ar trebui să fim mai buni şi mai toleranţi unii cu ceilalţi, dar şi mai demni şi mai vigilenţi în apărarea valorilor şi drepturilor umane, democratice.