“Cum te cheamă, puişor?” “Bin Laden!”, a venit răspunsul prompt. “ “Şi ce vrei să te faci când vei fi mare?” “Puşcăriaş!” “Dar, de ce?!” Ca să am muşchi şi să bat pe toată lumea şi să am multe tatuaje!”
Am fost martorul acestei discuţii recent, în autobuzul care mă ducea spre casă. Mă aşteptam ca puştiul de 4 ani însoţit de bunică, să devină instantaneu centrul atenţiei, iar auditoriul să se împartă în două sau mai multe tabere şi să urmeze o dezbatere publică despre generaţiile prezente şi viitoare, care vor ajunge să conducă destinele acestei ţăi, despre lipsa educaţiei în şcoli şi despre viaţa de doi bani din România…
Bunica, vădit jenată, a incercat să se explice: “Vlăduţ îl cheamă şi de obicei spune că vrea să se facă boxer! Nu ştiu ce l-a apucat acum!”.
“Educaţie de televizor !” a bombanit un bărbat între două vârste şi totul s-a încheiat.
# # #
Figuri lipsite de orice expresie, îmbătrânite înainte de vreme, trupuri inerte, legănate în ritmul gropilor străzii… Câteodată, implicaţi cu patimă în cine ştie ce mizerii cotidiene, alteori, indiferenţi, glaciali, lipsiţi de viaţă.
Suntem contemporani, respirăm acelaşi aer şi împărţim acelaşi spaţiu. Ne tolerăm , ne acceptăm prezenţa, ideile, personalităţile multiple, însă trăim în universuri paralele. Piramida lui Maslow, soneria enervantă a ceasului în zori, enervarea că s-au scumpit din nou ţigările, jobul care nu seamănă nici pe departe cu visurile din copilărie… Sunt amănunte care ne ajută să convieţuim…
Stiu sigur că, în ziua aceea, în autobuz, fiecare a gândit ceva. Însă, aşa cum,în timp,medicul legist s-a obişnuit cu mirosul de cadavru şi face abstacţie de atrocităţile la care a fost supusă o fiinţă umană şi îşi poate vedea liniştit de viaţa lui, tot astfel a crescut gradul de toleranţă la durere, la suferinţă şi la penibil, la cote de neimaginat altădată.
# # #
Habar nu am ce aş fi gândit şi simţit dacă unul dintre copiii mei ar fi dat replica puştiului de 4 ani… Am crescut în “epoca de aur”a altui secol , în care toţi şoimii patriei visau să ajungă doctori, ingineri, astronauţi, aviatori sau, cei mai năstruşnici, gunoieri…
După 8 ore de muncă la puşcărie, nu am cum să fiu pregătit să aud un copil cu chip de înger, că îl cheamă Bin Laden şi că vrea să devină puşcăriaş. Sunt prea obosit şi prea plin de lehamite ca să mai condamn familia, care i-a intreţinut iluzia, televiziunile, care vând zilnic violenţă şi fac eroi din terorişt, societatea care nu mai reacţionează normal…
Pun pe seama lipsei de imaginaţie faptul că nu mi-a trecut prin minte că poate fi dezirabilă şi, de ce nu, profitabilă o astfel de meserie….
