Colegul meu şi criza de identitate profesională

Am un coleg bun, un om pe care-l cunosc de mulţi ani. A albit în mediul penitenciar, a văzut multe, a asistat uneori cu obida neputinţei la căderea oamenilor, alteori a reuşit să insufle speranţă şi omenie acolo unde nimeni nu mai credea că există loc de aşa ceva. Acest om mi-a povestit că a intrat într-o zi într-o galerie de artă îmbrăcat în uniformă. Aşa se nimerise, să fie îmbrăcat militar şi să vadă galeria. Nu s-a putut abţine să nu admire exponatele. Numai că...la intrarea în încăpere s-a întâmplat să i se blocheze uşa. Li s-a mai întâmplat şi altora, dar nu a observat nimeni. Pe el, însă, îl observaseră. Era ceva neobişnuit să intre cineva cu o astfel de uniformă în acea clădire. Incidentul a provocat zâmbete şăgalnice şi probabil că în minţile celor de acolo au fost activate micile ironii care mustesc în bancurile cu poliţişti.

După ce a ieşit de la galerie, colegul meu s-a îndreptat către o biserică. A intrat în lăcaşul de cult şi s-a aşezat în genunchi. Era obişnuit să intre în biserică, să se roage, să se închine. Gesturile îi erau naturale, dar mulţi s-au uitat la el ca la ceva care nu se potrivea contextului. Probabil că oamenii mai au încă imaginea miliţianului ateu, cu burdihanul mare şi cu pistolul agăţat într-un mod nefiresc.

De la biserică s-a îndreptat spre locul de muncă. Era de serviciu şi se grăbea să nu întârzie. Un copilaş îl privea cum trecea hotărât şi se pregătea să-l salute. Colegul meu l-a observat şi şi-a amintit cum îi privea el în copilărie pe oamenii legii. Îi inspirau respect şi linişte. S-a simţit bine să se privească prin ochii copilaşului. S-a oprit şi a schimbat câteva vorbe cu el. Copilul i-a răspuns într-un suflet, apoi a plecat cu pas săltăreţ.

La poarta penitenciarului s-a întâlnit cu câţiva colegi. Uniformele lor erau diferite. Unul avea haine de vară, altul haine de iarnă, unul avea pantaloni de iarnă şi cămaşă de vară, celălalt pantaloni de vară şi cămaşă cu mânecă lungă, fără jachetă, unii aveau caschetă, alţii nu etc. I-a salutat cu prietenie şi a intrat în unitate.

Pe drumul spre secţia de deţinere se întâlneşte cu un grup de recidivişti. Să trăiţi, şefu! Se simte ca un miliţian vechi. Îşi aduce aminte, însă, că aceiaşi deţinuţi, în urmă cu câţiva ani, pe vremea unei revolte, strigau după oricine era în uniformă: „miliţienilor!”. Alţi deţinuţi trec şi salută cu respect, fără falsitatea celor de mai înainte. Salută şi el şi merge mai departe. Ajunge la locul său de muncă. Îşi face treaba cât poate de bine. Uneori cu autoritate, alteori cu bunăvoinţă, dar întotdeauna în cadrul legal.

Totuşi, pe secţia sa se întâmplă un eveniment negativ. E singur şi are o grămadă de deţinuţi în grijă. Se mai întâmplă şi necazuri. Colegii vorbesc pe la colţuri, şefii vin cu legea în mână şi caută litere care n-au fost respectate. Se simte umilit şi singur, dar trece peste asta. Ştie că a făcut tot ceea ce a fost omeneşte posibil. Merge spre casă cu sufletul greu. Uneori nu e atât de uşor să lase grijile profesionale la locul de muncă.

Îl aşteaptă familia şi parcă grijile se evaporă instantaneu. Până la urmă, ceea ce s-a întâmplat la locul de muncă nu a fost atât de grav, nimic ireparabil, dar simte că acest sistem este croit astfel încât să-l considere pe angajat vinovat din start. Pe tot parcursul profesional angajatul trebuie să se acopere cu hârtii care să-i dovedească nevinovăţia şi atunci când nu se întâmplă nimic rău. E fericit alături de familia sa şi gândul la grijile profesionale e departe de el. Aude la un post de radio o ştire despre „gardienii penitenciarului ...” şi se încruntă puţin, dar alungă gândul pentru a doua zi.

În drum spre locul de muncă îşi aduce aminte. „Gardienii...”. Colegii lui urăsc acest cuvânt. De ce oare? „Miliţieni”, „poliţişti”, „gardieni”, „angajaţi”, „lucrători de penitenciare”? Nu avem oare o criză de identitate profesională? Şi dacă da, cât este ea de profundă? Trece oare de simpla denumire a profesiei pe care o avem? Poate că e bine să medităm asupra crizelor prin care trecem! Crizele sunt perioade de încercări, de schimbări şi pot avea consecinţe pozitive, dacă ne raportăm la ele cu înţelepciune.

Când am să-l reîntâlnesc pe acest coleg, am să-l întreb: ce denumire i-ar oglindi cel mai bine rolul profesional pe care şi-l asumă şi ce ar vrea să se întâmple pentru ca statutul său să fie pe măsura rolului său social?

Şi dacă acel coleg ai fi tu? Ce ai răspunde oare?