Intr-una din frumoasele noastre dimineţi de famiglie am fost invitat sa scriu pe blog. Aveam în acel moment cel puţin 10 motive să o fac, chiar dacă închisoarea mi se părea, ca şi acum, o instituţie desuetă.
Am analizat blogul prin filtrul cititorilor şi am constatat că aici se spune aproape totul despre penitenciare.
Am încercat să depăşesc frustrările generate de mitul oraşelor mic burgheze şi să evit să devenim prizonierii etichetelor, deşi ştiam că fratele cel mare e cu ohii pe noi. Chiar dacă anti-decalogul poruncilor penitenciare mi-a provocat la un moment dat o tăcere asurzitoare, am crezut din toată fiinţa mea că a defini sau a fi definit e lupta pe care o purtăm cu toţii în această viaţă. Mi-am petrecut primul Crăciun al crizei departe de famiglie, dar împreună cu familia, şi mi-am dat seama că, de fapt, criza Crăciunului e mai profundă, mai ales în decembrie, la români.
Mă gândeam adesea dacă externalizarea domeniului în care lucrez ar fi o soluţie care să îi mulţumească pe cei care ne consideră inutili şi în contrasens cu rolul custodial. Punându-ne mereu aceeaşi întrebare – Custodie sau reinserţie socială? – m-am gândit, aşa ca un fals intelectual ce sunt, dacă nu cumva o zi din penitenciare echivalează cu o mică moarte sau, vorba lui şi totuşi, măcar cu o roabă de nisip.
Apoi, a venit „cazul Gorbunov”. Ridiculizarea instituţiilor statului şi diminuarea rolului lor– jucat aşa imperfect cum e - m-au făcut să mă întreb dacă toată isteria asta naţională nu e cumva parte a unui război informaţional în care, de dragul televiziunilor, unii definesc iar alţii sunt definiţi.
O parte din aceste întrebări îşi vor găsi răspunsul în bilanţul din 2013, iar frica cea mai mare ne va cuprinde atunci când vom realiza că întrebarea „Quo vadis?” a venit prea târziu, când nu mai există alternativă. M-aş bucura atunci să îmi spună cineva că am visat urât, după o zi de vineri 13, că totul nu a fost decât un coşmar şi, de bucurie, să dansăm boogie - mambo - ragae.
Oricum, vorba lui Hopcke, There Are No Accidents (adică nimic nu e întâmplător). În viaţă îţi poate fi folositor chiar şi să înveţi să croşetezi. Mai ales în plină criză de identitate, când eşti în căutarea totemului pierdut şi vrei să îi pui câteva întrebări lui Dumnezeu, iar el să îţi răspundă că mai crede în oameni. Încă.
Cu ocazia unui interviu ne-ar spune, cu siguranţă, să avem grijă ce ne dorim, pentru că s-ar putea ca în snobul Manhattan să găsim mult mai puţină fericire şi solidaritate decât într-un cartier mărginaş, sincer şi plin de viaţă.
Şi ne-ar mai spune ceva, că dacă vrem să mai avem vreo şansă la marele transfer al secolului, să ne redefinim relaţia cu ceilalţi, oricine ar fi ei - deţinuţi, şefi, subalterni, colegi, parteneri - şi ne-ar îndemna pe fiecare la fel...
Am analizat blogul prin filtrul cititorilor şi am constatat că aici se spune aproape totul despre penitenciare.
Am încercat să depăşesc frustrările generate de mitul oraşelor mic burgheze şi să evit să devenim prizonierii etichetelor, deşi ştiam că fratele cel mare e cu ohii pe noi. Chiar dacă anti-decalogul poruncilor penitenciare mi-a provocat la un moment dat o tăcere asurzitoare, am crezut din toată fiinţa mea că a defini sau a fi definit e lupta pe care o purtăm cu toţii în această viaţă. Mi-am petrecut primul Crăciun al crizei departe de famiglie, dar împreună cu familia, şi mi-am dat seama că, de fapt, criza Crăciunului e mai profundă, mai ales în decembrie, la români.
Mă gândeam adesea dacă externalizarea domeniului în care lucrez ar fi o soluţie care să îi mulţumească pe cei care ne consideră inutili şi în contrasens cu rolul custodial. Punându-ne mereu aceeaşi întrebare – Custodie sau reinserţie socială? – m-am gândit, aşa ca un fals intelectual ce sunt, dacă nu cumva o zi din penitenciare echivalează cu o mică moarte sau, vorba lui şi totuşi, măcar cu o roabă de nisip.
Apoi, a venit „cazul Gorbunov”. Ridiculizarea instituţiilor statului şi diminuarea rolului lor– jucat aşa imperfect cum e - m-au făcut să mă întreb dacă toată isteria asta naţională nu e cumva parte a unui război informaţional în care, de dragul televiziunilor, unii definesc iar alţii sunt definiţi.
O parte din aceste întrebări îşi vor găsi răspunsul în bilanţul din 2013, iar frica cea mai mare ne va cuprinde atunci când vom realiza că întrebarea „Quo vadis?” a venit prea târziu, când nu mai există alternativă. M-aş bucura atunci să îmi spună cineva că am visat urât, după o zi de vineri 13, că totul nu a fost decât un coşmar şi, de bucurie, să dansăm boogie - mambo - ragae.
Oricum, vorba lui Hopcke, There Are No Accidents (adică nimic nu e întâmplător). În viaţă îţi poate fi folositor chiar şi să înveţi să croşetezi. Mai ales în plină criză de identitate, când eşti în căutarea totemului pierdut şi vrei să îi pui câteva întrebări lui Dumnezeu, iar el să îţi răspundă că mai crede în oameni. Încă.
Cu ocazia unui interviu ne-ar spune, cu siguranţă, să avem grijă ce ne dorim, pentru că s-ar putea ca în snobul Manhattan să găsim mult mai puţină fericire şi solidaritate decât într-un cartier mărginaş, sincer şi plin de viaţă.
Şi ne-ar mai spune ceva, că dacă vrem să mai avem vreo şansă la marele transfer al secolului, să ne redefinim relaţia cu ceilalţi, oricine ar fi ei - deţinuţi, şefi, subalterni, colegi, parteneri - şi ne-ar îndemna pe fiecare la fel...
Iubeşte-i, hombre!
4 comentarii:
Mi-a placut mai ales felul in care s-a incheiat articolul,cred sincer ca ne este foarte necesara ,tuturor,"o redefinire a relatiei cu ceilalti,oricine ar fi ei -detinuti,sefi,subalterni,colegi,parteneri".
Acest final imi aminteste de un final de poveste publicata pe blog pe la mijloc de decembrie"De ce raman?Pentru ca sunt o persoana OPTIMISTA,PATRIOATA,PERSEVERENTA si PERFECTIONISTA.Optimistul din mine ma face sa cred ca VA FI MAI BINE in acest sistem.Patriotul din mine ma face sa fiu convins ca fie painea buna, rea,tot mai buna-n tara mea.Perseverentul din mine imi aminteste ca rezultatele bune le obtin cei care insista.Perfectionistul imi aminteste ca ACESTA ESTE UN SISTEM PERFECTIBIL,iar orgoliul imi zice ca si eu pot contribui la perfectionarea lui"Contributia noastra poate fi mai mare sau mai mica ,dupa cum fiecare suntem o rotita sau o roata in acest angrenaj,dar orice contributie este benefica ,cea mai la indemana si fara costuri de implementare este "SA NE REDEFINIM RELATIA CU CEILALTI",nu trebuie sa-i iubim nici pe colegi,sefi,detinuti,subalterni sau parteneri,trebuie doar sa-i respectam si mai alesSA NE RESPECTAM PE NOI INSINE,pentru ca "un om care se respecta nu-si poate tolera nici o impolitete"spun Anca Bursan si Gheorghe Panco in lucrarea "De la cuviinta la eticheta".
THEO ia zi ce mai stii despre Fabrica de Mobila IL Caragiale ? ca se pare ca Stanciu ia toate materialele din fabrica , pacat ca nu ia si cainii , aaaa nu cei care il deserveste pe dumnealui ,si-a terminat mobila pe care o avea in fabrica ? nu se mai satura si asta ca cei dinaintea lui .Dar domnul nu doarme si ii va da o palma cand nu se asteapta .O seara placuta .
Sunt si altii care au trecut printr-o criza a lunii decembrie ,
marcata de Craciun!
Da, ne-am intrebat,vom mai exista sau va trebui sa facem eforturi sa supravietuim in sistem?
Dar,de acea perioada, am trecut gandindu-ne la dumnezeire care s-a intrupat cunoscand ce va urma:"calvarul intruperii!"
Si asa mergem mai departe!
Nu stiu daca cei care ne definesc sunt indreptati s-o faca sau daca ,cei definiti,sunt bine catalogati!
Intr-adevar,nimic nu este intamplator si,din orice situatie neplacuta,trebuie sa invatam ceva!
...Si sa ne intrebam mereu:"quo vadis?"
"Iubeste-i,hombre!"
Siguranta zilei de maine" o vrem toti. E garantata si de Constitutie!Chipurile. Vedea-te-as in locul meu sa tremuri pentru fiecare zi de maine. Sa te gandesti ca ai credite , ca acei copii nevinovati pe care ii ai iti cer bani pentru la scoala si tu nu le poti oferi nimic ,nu radeti cei din penitenciar [Margineni ]nu radeti ca nu se stie niciodata cand se intoarce roata .ofiterasilor , stanciule ca a fost buna fabrica pentru voi ,cati din voi aveti acasa sahuri ,casete sau cate ati dat cadou ,ai grija de acel scaun si birou ca nu se stie niciodata cat , te mai poti bucura de ele ca sa muncit cu sudoare ca tu sa le ei fara documente , si de acel jeep .
Trimiteți un comentariu