Noi credem în oameni

Da! Credem în oameni. Din acest motiv şefii noştri sunt suspicioşi şi cunosc – la nivel de meniu, uneori – unde am cinat ieri şi cu cine. Da! Credem în oameni! Din acest motiv contează toate sugestiile şi propunerile care vin de la ei. Da! Credem în oameni! De aceea îi jignim ori de câte ori au altă opinie decât a noastră! Da! Credem în oameni! Atunci când ideile lor arată bine sub semnătura noastră! Da! Credem în oameni! Atunci când repară ce am stricat noi! Da! Credem în oameni! Atunci când contribuie la imaginea noastră, în detrimentul lor.

Cu toţii am făcut în viaţă lucruri de care ne-ar fi ruşine dacă s-ar afla. Nu neapărat “fapte” imorale sau penale. Cei care sunt gata să dea cu piatra au, cu siguranţă, la rândul lor, lucruri pe care şi-ar dori să le ascundă. Cu toate acestea, oamenii dau cu piatra tocmai pentru că se simt vinovaţi şi pentru că speră că lor nu le va veni randul (am citat din Admin). Cu cât eliminăm mai mulţi “vinovaţi”, cu atât credem şi sperăm că vinovăţia noastră va fi amânată, uitată, iertată.

În această „bulibăşeală” generală, un „Big Brother” care să monitorizeze orice mişcare nu poate juca decât un singur rol – de a sluji celui care are puterea de a judeca, de a lipi etichete, de a decide. Am mai spus-o: cel care defineşte e câştigător, cel definit – e învinsul. Sub acest asediu al definiţiilor, ne vom mişca din ce în ce mai stângaci, vom fi din ce în ce mai puţin naturali. Glumele noastre vor purta din ce în ce mai mult pecetea celui care ne urmăreşte. Ne vom mulţumi cu ironizarea sau divinizarea ochiului atotvăzător, cu compătimirea, condamnarea sau trădarea „victimelor” şi... cam atât. Vom învăţa să fim retraşi, prudenţi, reci. Exact ca în Oceania lui Orwell.

Nu ştiu dacă în acest context actele de corupţie vor fi mai puţine (ceea ce ar fi minunat, să dea Dumnezeu să fie aşa), dar cu siguranţă greşelile noastre înduioşătoare de ieri vor dispărea mâine. Vom iubi mai puţin, vom ajuta mai puţin, vom râde mai puţin, vom ierta mai puţin, vom uita să fim clovni pentru copiii noştri, pentru iubitele noastre, pentru prietenii noştri. Vom sta la coadă să ne lipim eticheta de „paranoic” unul altuia. Iar câţiva spectatori aroganţi şi imperturbabili vor afişa un zâmbet discret, de pe margine. Doar atât.

În faţa acestui scenariu sumbru nu avem decât o singură şansă: dacă ştim că nu am făcut nimic rău, să ignorăm orice „interceptare” sau „ameninţare” şi să fim noi înşine.

În fond, credinţa noastră ar trebui să ne atenţioneze că tot ceea ce facem e monitorizat de o entitate superioară, iar frica de aceasta ar trebui să ne împiedice să facem lucruri rele sau măcar să ne străduim să reparăm ceea ce am stricat.

În Cine credem, de fapt? De Cine ne e frică? Oare cât de credincioşi suntem dacă am ajuns să tremurăm în faţa unor „big brotheri” de ocazie şi să ignorăm esenţa sistemului nostru de norme şi valori? Credinţa noastră strămoşească unde e? Cei care se simt mici dumnezei au frică de Ceva? De Cineva?
***
Hristos a Înviat! Cu adevărat! Că doar nu erau nebuni apostolii să rişte să fie hăituiţi, răstigniţi, sau să devină hrană pentru lei doar aşa, pentru o himeră. Şi nici romanii să oficializeze religia străină a unor sărăntoci fără lobby, la doar 300 de ani „după” (ceea ce la scară istorică e nimic).

Link: Dilema veche - Pe câţi GB încape viaţa unui om?