Decembrie, la români

Noi, românii, avem parcă un cult al lunii decembrie. Întâmplător sau nu, am aglomerat dintotdeauna sărbătorile, evenimentele, luptele electorale spre finele anului. Le înghesuim lângă Crăciun, începând chiar cu 1 Decembrie, sau înainte de Anul Nou, încercând să sfidăm frigul de afară prin temperamentul nostru latin.

Etnologul suedez Ake Daun spunea, în lucrarea sa „Mentalitatea suedeză”, că există două tipuri de popoare: culturile cu context scăzut (popoarele nordice, unde – întâmplător sau nu – rata sinuciderilor e cea mai mare) şi culturile cu context ridicat (popoarele latine şi cele din peninsula balcanică, de exemplu), unde defularea, deşi aparent infantilă şi ridicolă, diminuează riscurile apariţiei unor boli psihice sau cardiovasculare..

Culturile nordice au un cult al evitării conflictelor, care frizează patologicul. Ce duce la civilizaţie pe plan social, pe plan individual poate să aibă consecinţe devastatoare. Noi parcă le căutăm, chiar dacă perioada de refulare e, uneori, foarte mare. Nu contează, cu atât mai plăcută e defularea.

La noi Ziua Naţională, Sfântul Nicolae, Revoluţia, Crăciunul, Anul Nou, toate se adună, parcă, într-o revărsare generală de sentimente contradictorii faţă de frustrările resimţite pe parcursul unui an dificil. Banalizăm aceste sărbători, tocmai datorită multitudinii lor.

Lupta electorală, alături de Marea Unire, Moş Nicolae, alături de supărarea pe absenţa primei de 1 decembrie, revoluţia – de la Timişoara azi, în toată ţara mâine, Crăciunul alterat de consumism, dar cu nostalgia tradiţiilor, regretele unui an stricat şi planurile reînnoite pentru un an mai bun, iată tot ce poate umple sufletul unui popor matur, cu suflet de copil.

.

Nu avem răbdare pentru nimic. Arborăm în grabă un drapel tricolor, dar suntem cu coada ochiului la rezultatele lui boc, geoana sau tariceanu, punem un mic cadou în cizmuliţa juniorului in geam, dar ţipăm apoi că nu am fost recompensaţi cu prime. Uităm să comemorăm eroii revoluţiei, dar ştim în subconştient că li se datorează, atât recuperarea spiritului Crăciunului, cât şi speranţa trecută de atâtea ori de la agonie la extaz a unui an mai bun.

Poate ar trebui sa inventam o Zi a Reflecţiei, a Răbdării, a Introspecţiei. Nu aşa cum fac suedezii zilnic, că sunt duşi cu pluta. Dar măcar odata pe an. Fără agitaţie. Doar noi şi natura. Singuri. Apoi să revenim la viaţă, muncă şi la sărbători. Cred că ne-ar face bine.